anotimpuri

anotimp după anotimp 

se deșiră frunze după frunze 

și gânduri după gânduri 

care dacă încerc să le culeg 

cad printre degetele răsfirate 

și fug bătute de vânt

verde galben roșu și cenușiu

ploaie soare ceață și ger

suflet picurat încet încet 

de la răsărit până la apus

și de la scâncet până la suspin

chiar și așa mă mai bucur 

de încă o toamnă

azi în parlament

rânjete buhăite

burți cimpoaie gata să plesnească 

dinți strălucitori cu lumini de diamant

gâturi strangulate 

de cravate gata să-nțepe ca baionetele

urechi ca de măgar lungite 

ca să audă ce se spune peste rând

mâini ridicate în aer 

ca niște țipete asurzitoare 

și unul și altul

toți laolaltă înghesuiți ca-n staul 

hurducăind la unison 

chițăind ca șoarecii în borcan

urlând ca șuvoiul de apă care se revarsă peste valea adâncă 

vuind ca un șuier de ulii pe un cer plin de nouri

și rostogolindu-se unii peste alții 

călcându-se fără noimă pe grumazuri 

cu ochii ieșiți din orbite

și deodată gata s-a făcut liniște 

au rămas doar hoituri 

resturi ale celor care 

ca prin minune au scăpat

un pui de găină rătăcit 

dez_gust

cafeaua neagră mult prea amară 

și un ghem de fire sinuos încâlcite 

stau nemișcate chiar dacă prin ele 

pare că pulsează curentul

mă plimb pe firul energetic 

pe perete în sus și în jos

la stânga și la dreapta 

și iar sus și iar

iar ajung în același punct încâlcit 

mai sorb o gură de cafea

m-am obișnuit cu gustul amar

dintr-o imagine mă privește lung un chip 

parcă îmi seamănă 

mă mir că mă privesc atât de zâmbitoare 

nu știu de ce sunt atât de fericită 

încerc să înțeleg dar firele încâlcite s-au deșirat 

mă uit iar la imaginea de mai devreme 

de acolo mă privește un pui de găină 

spânzurat cu un fir de electricitate

forme aproape perfecte 

cutii de beton paralelipipedice

cuburi mai lungi aproape perfecte 

unele peste altele 

mai la stânga mai la dreapta 

cu sârme și rufe atârnânde

cu omuleți diverși

mai slabi mai grași aproape rotunzi

ce le populează și forfotesc 

într-un perpetuum mobile

unii vin alții pleacă 

un scaun scârțâie asurzitor scrâșnet 

aproape nevrotic tot mai greu de suportat 

alt zumzet 

mașină de spălat sau aspirator 

unii dorm sau asta făceau până acum 

apoi mâșâie până la baie 

în pijamalele cu dungi 

ale ei roz ale lui gri ca blocul 

erau mai frumoase albastre 

dar la lidl au fost doar astea la reducere 

și își iau cu gesturi robotice invariabil 

cu mâna dreaptă pasta de dinți și cu stânga periuța 

acum gata spălați și curați 

sorb din cafeaua fierbinte aburindă

și apoi intră în forfota zilnică 

ies pe ușă alergând către liftul care scârțâie și el

dar mai puțin decât mașina de spălat 

și aleargă aleargă 

acele de ceasornic se rotesc într-un cerc perfect 

o dată

de două ori 

de trei și până la opt 

și iar către lift 

din nou la pasta de dinți și la periuța cu dungi roz și gri 

și în cutiile grămadă unele peste altele 

cuburi și paralelipipede 

mai mult sau mai puțin perfecte

se sting luminile

mii de luminițe se închid una după alta 

întuneric și liniște până mâine 

în cutii nu se mai aude decât 

tic-tac tic-tac 

și atât

nedumerire

eleganți și eu și tu

țanțoși soți la rendez-vous

perle lungi rostogolite 

și chipuri cosmopolite 

tocuri lungi pantofii roșii 

fracuri slim pe toți vârtoșii 

și cu pene atârnânde

peste șolduri mari rotunde 

și mustăți lungi ascuțite 

cu manșoane alb scrobite 

și cu pălării molton 

iar la purtător baston

merg la braț ușor ușor 

la șosea încetișor

salutând pe unul altul

și zâmbind la cestălaltul

cu monoclul foarte șic 

la terasă un domn pitic

urmărește încruntat 

pe-un ziar ce s-a-ntâmplat 

și-o trăsură fără cai

trece repede-n alai 

sfârtecând cerul în două 

la mița fiind la nouă

iară noi dezorientați 

că la bal n-au fost mascați 

nici ionescu nici popescu 

nici măcar madam piscupescu

păi și noi ce-om face acum 

când balul se face scrum 

și doar fumul rămăsese 

cu iluzii tot mai dense 

m-am trezit uimită deodată 

fuga-n baia inundată 

și-mbrăcată-n niște blugi 

cu vanși cu șireturi lungi 

și cu-o șapcă cu bor lat

cu-un ghiozdan cam demodat 

am pornit în alergat 

către jobul detestat

mă gândeam cu-un trist oftat 

cum naiba m-am adaptat 

într-un vis fie și scurt 

vremurilor de demult…

ochi pentru ochi

stăm și privim fix sau nu

asta nici nu mai contează

ce se vede e sau nu e 

sau pare a fi real sau ireal 

aproape sau departe aici și acolo

dar doar privim sau nu sau da

sau azi ori ieri 

timpul ne intră în ochi 

ne scotocește pe acolo

apoi cu o mână întinsă

cu un ochi privesc spre celălat și zic

a fi sau a nu fi

nu mai e asta întrebarea

unu

undeva cândva erai tu

eram și eu

și parcă făceam doi

dacă am fi jucat roluri

am fi putut fi trei sau chiar patru

cine știe

am rămas doar noi

și mi-am dorit atât de mult 

să fim doar unul

încât m-am topit și te-am învăluit 

într-un șuvoi de iubire

m-am cuibărit în sufletul tău 

de unde n-am mai vrut să ies

m-ai acceptat și m-ai asimilat 

pentru că ai înțeles 

eram unu

nimic altceva 

nu putea să facă altfel

unu primordial 

unu unic 

un unu sublim

încrâncenare

leneveam tolănită pe balansoar

cu o mână atârnând aiurea

și cu un picior la voia întâmplării

nu îndrăzneam să deschid ochii

mi-era atât de dragă starea asta 

încât doar un pic dar doar un pic

am îndrăznit să privesc

pe jumătatea unui ochi întredeschis 

aproape înțepenit la mijloc

nu mai mult

el nu voia altceva de-atât

nici eu și nici ea

mă privea fix

cu ochii larg deschiși 

ceva mai amplu decât ai mei

mă privea pe mine

acum și eu pe ea

avea aceeași atitudine indolentă

aceeași lentoare

dar ochii ochii erau mari

aproape imenși 

și ficși pe mine

ușor am deschis și celălalt ochi 

am crezut că fata morgana își cerea drepturile 

dar ochii ei erau acolo

și mă priveau cu insistență

acum nu era ieri

nu a trecut nici azi spre mâine e acum

mă privea cu aceeași insistență

fix am privit-o și eu

am simțit cum îmi furnică buricele degetelor

cum îmi urcă un fior pe tâmple

simțeam cum pulsează 

cum scrâșnetul dinților și încordarea maxilarelor 

îmi amplifică privirea 

și fix din nou și mai și 

și mai fix

simt cum deodată 

din partea cealaltă se produce un arc de cerc

care se rotunjește din ce în ce mai mult

și sclipesc așchii de priviri

iar eu simt că ard

strâng pumnul și îmi chircesc piciorul

tind să iau poziția fătului sau

din contră să sar

însă saltul s-a produs și gata

e la mine în brațe acum

mă domină m-a doborât

moale și drăgăstoasă docilă toarce

apoi își înmoaie botul în palmele mele

scoate un ușor mieunat și câștigă

e pufoasă și dulce mieroasă

mereu învingătoare

zâmbesc și îmi las mâna să cadă 

în continuare lenevește

lenevesc

de veghe

mâneci ude și colțuri goale 

unghiuri moarte și clipiri perfide 

toate la un loc și toate fără tine 

îmi țiuie într-un vuiet sonor de tinichea 

mă storc complet de suflet

și adorm gândind la tine

într-o poveste nouă 

într-un castel din vis

într-o taină sfântă 

un fel de paradis

mă-torc din nou la tine 

cu sufletul strigoi 

ce bântuie de-a lungul 

caută de-a latul și orbecăie în noapte 

zbenguie în zi într-un vârtej orgasmic

se contopesc cu totul 

cu toatele adorm gândind că fără tine 

nici somnul nu e somn

pixeli

pixuri multe

albe roșii galbene albastre 

cu gel cerneală cu mină sau creion

cu reclame sau fără 

nu știu la care să mă hotărăsc 

contează oare

habar n-am

încerc să fac un exercițiu de imaginație 

dacă aș lua pixul roșu m-ar inspira mai mult

roșul este exaltat dar mie azi mi-e frig

poate galbenul m-ar mai încălzi un pic 

cine știe

îmi frec mâinile aspre și uscate 

sunetul scrijelitor îmi țiuie în urechi 

ca gâjâitul unei babe tabagice 

bucuroasă că a găsit 

un chiștoc în rigola de pe marginea drumului 

mă uit din nou la pixuri 

poate îmi găsesc cuvintele 

și ele m-ar ajuta în demersul meu 

chiar dacă inutil pentru alții

satisfăcător pentru mine 

trec la albastru

cer

apă

că focul l-am lăsat în urmă

l-am stins sau l-am ocolit cred 

dar nici albastrul nu mă mulțumește 

e prea mult

ajung la alb 

albul foii îmi place mult 

ai putea să-ți imaginezi orice lume 

așa cum o dorești 

când privești o foaie goală 

și dacă aș scrie cu alb 

aș putea să creionez minuni

multe multe de tot

și asta m-ar face fericită 

dar îmi dau seama că nu am nevoie 

de pixuri și nici de creioane

nici colorate nici negre și nici albe 

nici de foaia aceea infinită 

am calculator

am net 

am tabletă

și am și telefon 

nimeni nu mai are nevoie azi de altceva

nicăieri

merg pe o cărare care nu duce nicăieri

și nici nu vreau altceva 

nu vreau direcții 

nu vreau proiecții 

nici visuri

vreau doar să merg agale la pas

ca un cal la trap ca la paradă

elegant semeț cu capul sus

privirea înainte

către ceva care e un nu-știu-ce

ce se va ivi ca un nu-știu-cum 

și nici măcar nu știu când nici unde

dar va veni cu siguranță

și pentru asta trebuie să fiu pregătită 

de aceea continui să merg 

pe o cărare care duce sau nu 

nicăieri

în voia sorții 

ironic

viața m-a jupuit de viu

mi-a sfârtecat fiecare bucățică 

până a ajuns în măduva oaselor

și a înfulecat-o plină de poftă 

și pe aceea 

ca un vampir 

mi-a savurat fiece picătură de sânge 

și nu mi-a iertat nimic

mi-a ajuns până în pântece 

și m-a condamnat la o viață stearpă 

din care să nu pot culege nimic

m-a lăsat doar să respir 

ca să știu că-i sunt datoare 

totuși 

că mi-a lăsat acest privilegiu nemăsurat 

ce mă poate ajuta 

să simt și să gândesc

să râd chiar dacă nu în hohote 

dar să o pot face

și uneori chiar să fiu fericit 

și pentru asta 

chiar aș putea să-i mulțumesc 

că m-a distrus

spleen

e frig și mă ghemuiesc în canapea 

crengile goale se leagănă agale

sub greutatea unei păsări 

mari și negre probabil o cioară sau un graur

nu știu 

o văd doar și ea pe mine 

dar pare că nu-i pasă 

poate că nici mie

iau cafeaua aburindă și sorb cu zgomot 

mă frige lichidul închis la culoare 

negrul predomină azi 

parcă și pe tavan curg șiroaie 

dâre negre ca niște lacrimi mari 

prelinse în silă pe mucegaiul alb 

înflorit pe la colțuri 

mai iau un biscuit ros pe la colțuri 

poate că i-a fost foame vreunui șoricel 

sau poate mucegaiul l-a măcinat și pe el

mi se strânge stomacul

nu știu dacă mi-e foame sau dacă mi-e rău 

nu știu dacă nesomnul de azi-noapte 

mă ține încă treaz 

sau nefoamea de ieri îmi provoacă spasme

dar în jur e liniște 

doar graurul de vis-à-vis mă privește fix

e singur posibil 

și el

dar eu nu vreau pe nimeni

sorb din nou din cafea

s-a răcit

încep și eu să privesc fix 

dar în cealaltă direcție 

și un perpetuum mobile negru se scurge

și scrijelește până jos peretele 

inundația îmi îngroapă picioarele

stare

când ești fericit nu poți să scrii

poți doar să respiri

să inspiri cu putere 

din toată ființa ta 

această stare de bine

și ai vrea să rămâi acolo

să savurezi fiecare moment 

fiece loc fiecare colțișor 

să le oprești doar pentru tine

să acaparezi tot

când ești fericit devii egoist 

nu te mai interesează nimic altceva 

ceilalți nu mai există 

nici măcar atât cât să le țipi tare

cât poți tu de tare 

că acum ești fericit

identitate

când mă uit

văd capete de porțelan albe și lucioase 

ca o ceșcuță de ceai

dar fără ornamente

fără flori și fără frunze 

goale fără ochi fără buze dar multe

și doar contur

linii deșănțate dansând monoton 

un du-te-vino de jur împrejurul chipului

strivite de menghina oțelită 

cad unul după altul 

și strigă asurzitor și ascuțit după ajutor

bucăți pe jos care încearcă din răsputeri să se refacă 

dar nu mai iese

lipsesc bucăți și nu se mai poate 

și totuși nu se cunoaște 

inițial au fost la fel 

ce mai contează un ciob lipsă

și așa nu-l vede nimeni 

și dacă l-ar vedea ce mare brânză

tot nu mai contează

zevzec

mă înțeapă fără rost

nici nu știu când a mai fost 

este rău din cale-afară 

iscodește ca o fiară 

scurmă, zgarmă și-nghiontește 

și deloc nu se oprește 

mă rotesc și mă foiesc 

vreau să fug nu reușesc 

și mă sui în vârf de munte 

cobor apoi tot iute

însă el nu vrea să cedeze 

e un ciot mic și dureros 

un achile găunos

dar eu iar și iar urnesc muntele

nu mă opresc 

pornesc la deal cu el 

și ajung în fel de fel 

de imagini ipostaze 

ce se frâng în mii de raze 

ca apoi să se adune 

să spună

să unească

să facă un ritm mic 

și o parafrază

ca apoi să sune sec 

gândul meu ușor zevzec

zâmbet de mona lisa

am înghețat așteptând

pe cine ce unde nu mai știu 

nici cât timp a trecut 

de când ar fi trebuit să renasc

nu am știut cum să o fac

nici măcar ploaia asta atât de rece 

nu m-a trezit

am continuat să aștept tăcută 

ghemuită în poziție fetală 

biciuită de ploaia măruntă 

care curgea în neștire

parcă mă acoperea 

dorind să-mi inunde 

și ultimele rămășițe 

de speranță

aproape că m-am înecat în lacul acesta gri

și acum simt cum curg șiroaie pe obraji

ploaia aceasta e sărată 

parcă ieri nu avea gust

însă azi s-a schimbat 

e mai bine zic gândesc chiar 

asta îmi dă ceva sens

și parcă plouă cu pești 

pe care-i cuprind 

cu brațele mele ce se lungesc

din ce în ce mai mult 

și pot face roată

cât să cuprindă mulți mulți

apoi clipesc

semn că genele mele lungi și frumos rimelate 

ar putea să oprească ploaia aceasta rece

dar cine știe ce și de ce să o facă

apoi peștii aceia mulți au crescut 

și s-au tranformat 

chicotesc și sunt fericiți 

stau la o coadă imensă 

și așteaptă să le vină rândul 

cuminți tăcuți ordonați 

iar la final zâmbesc larg 

către flash-uri orbitoare 

au reușit 

sunt mândri

sunt fericiți chiar

din spate se vede imperceptibilă 

mona lisa 

care zâmbește enigmatic

acum știu ce caut 

însă ploaia e tot mai udă 

și tot mai rece 

iar eu simt tot mai puțin gheața

aproape c-am adormit zâmbind

rugăminte

te iubesc din răsputeri 

te iubesc și azi

te-am iubit și ieri 

și o să te iubesc cu siguranță și mâine

și chiar și poimâine

dar pentru asta te rog doar să fii

să fii tu și să fim

dincolo

în altă lume te voi iubi mai mult

și-n alte orizonturi 

vom dănțui-n vârtejuri de amor

în altă galaxie vom atinge infinitul 

și timpul nu ne va mai pune opreliști 

iar limitele vor fi rupte 

ca să ne putem iubi nebunește 

irațional

cu gânduri înlănțuite de cuvinte și tăceri 

de priviri și amorțeli 

epuizați de atâta iubire 

desfătați de atâtea mângâieri 

și împietriți pentru vecie 

într-un somn adânc 

ce așteaptă să ne renască 

într-un alt chip și într-o altă ea 

cu un alt el și într-un altfel de noi

dincolo de margini ireale și de neatins 

azi

trei

trei păsări cinci pe sârmă 

mai multe pe dunga oțelită profilată pe cer

și apoi zvârrr zero

sârma goală 

cerul pustiu 

albastrul sticlos

amenință un univers gol

cutreier stâlp după stâlp

sârmă după sârmă 

și număr iar 

unu doi trei și zvârrr

totul a rămas pustiu 

sufletul meu

fie

fie nu te duci

fie nu mă duc

fie nu te plac 

fie nu mă-mpac

oricum ar fi 

fie zi de zi

tot mai mult posac 

și din verde gri

tot mai des cu tine

și mai rar cu mine 

tot mai mult aici 

și mai rar acolo 

tot mai lin pe cale 

și mai mult în vale 

tot mai des golit 

și rostogolit

fără nume

dacă și cu parcă 

se plimbau cu-o barcă

dacă e pe acolo una

să admire solo luna

parcă ieri erau chiar două 

și nu știu să fi fost nouă

nu știu tot nu sunt într-una

peste tot cum spune runa

poate da sau poate nu

poate zici ceva și tu

poate-i rău sau poate-i bine 

gândurile să-mi aline

dacă-s două sau chiar nouă 

dacă-i barcă sau nu-i parcă 

dacă zici sau dacă nu 

dacă spui ceva și tu 

ce contează n-are rost 

dacă timpul n-a mai fost

final iminent

agățați de-un colț de suflet

atârnăm de un fir de ață 

de gânduri zburătăcite 

și așteptăm cadențat molipsitor 

să curgă topite ca ceasurile lui dali 

într-un timp torid 

secunde după secunde 

bucurându-ne inconștient 

că trăim trăiri care ne duc haotic 

către un ac de secundar înțepenit 

pe vecie

și dacă

și dacă vrei să arunci la gunoi toate zilele

și dacă vrei să refaci tot trecutul șifonat 

ar fi în zadar totul

căci toate se vor rescrie 

în același ritm monoton 

și în aceeași surdă și gâjâită coardă

e totul în van și toate degeaba 

și totuși merg mai departe 

în toate trebuie să exist

iarnă

cozonacii din cuptor pleznesc a stare de bine

mirosul dulceag plin de esențe de rom

îmi satisface aproape gustul 

îndeajuns cât să nu-mi mai doresc altceva

la scârțâitul zăpezii pe care o strivesc 

cu bocancii cu talpă groasă 

mă aplec ca și cum albul acesta imaculat din jur

mă îndeamnă la rugăciune

și verdele cu iz pătrunzător de rășină 

mă îmbie să merg cât mai departe 

și cât mai sus 

pe cărări ostoite de trecători nemiloși 

îmi înalț privirea 

și îmi frec mâinile de obrajii roșii de ger

în zare un pui de căprioară 

s-a oprit și se uită la mine

mă îmbie astfel și-mi arată calea 

mă iau după urmele lui

mă las dusă de mirosul de scorțișoară

și de mere coapte 

și tot merg 

și merg până în vârfuri neatinse 

acolo unde doar coarnele sticloase de cerb 

mă mai pot însoți

ars poetica

s-a apucat să scrie și o făcea cu sete

rupând din fiece bucățică a corpului 

puțin câte puțin 

punându-le apoi ofrande pe catafalcul durerii

sângele gâlgâia 

în șuvoaie care duceau fire 

dâre roșii care încotro 

grăbite să devină mesageri ai suferinței 

sau poate doar ai durerii 

care scotea la iveală fleici de carne 

mușchi împănați cu grăsime slinoasă

pe care nici uliii nu o mai doreau

stârvurile putrezinde se tolăneau 

pe cimentul rece gheață 

și gri erau într-o lentoare

cum numai o arșiță copleșitoare 

le putea transmite starea de transformare continuă 

de furnici grăbite să facă mușuroi peste stârvuri

doar ea putea să aducă liniștea sau contorsionarea 

în sforțări creatoare care chinuie

care sfâșie 

și apoi sfârșește orice urmă 

că acolo ai fost tu 

sau ea și el 

și că au spus

ceea ce numai orbii și surzii 

pot să mai spună

nu puteți 

să o închideți cu lanțuri

să-i tăiați aripile de măiastră 

să o duceți la ghilotină 

cum de altfel ați și făcut-o în gând

să-i răpiți și iluziile 

singurele ei tovarășe 

și unica realitate să o zidiți 

cum multe ane au făcut-o

să o ardeți pe rug 

că vrăjitoriile ei sunt pericolele 

de care vă temeți 

să-i opriți curajul și nevoia de zbor 

că ar putea să ducă la dezlănțuiri nemaiîntâlnite 

aproape insuportabile 

să-i închideți toate căile

prin care libertatea s-ar putea arăta 

căci pericolul stă mai bine în colivie 

și lumina la fel

dar nu o să puteți să-i opriți laptele 

care curge 

nu o să puteți să-i opriți pruncul 

care caută sfârcurile

și nu o să puteți niciodată

să-i opriți cordonul care leagă 

pântecele unul de celălalt

și veți auzi întotdeauna 

cum gângurește un chip fericit 

când o vede 

și mai ales când o simte

orient și occident

trebuie să plec 

e anotimpul petrecerilor

îmi înșir la repezeală 

două trei sau patru rochii

le privesc nemulțumită 

fiecare are câte un defect 

și dacă ar fi perfecte 

tot ar avea ceva

care să mă oprească

să le îmbrac

iau repede pe mine

cea mai comodă combinație 

un pantalon negru simplu 

și o bluză cu sclipici

se poartă paietele am văzut 

sau puțin lurex

altădată era kitch

așa mi-ar fi spus mama

dar azi e la modă 

ca poza în oglindă 

fără de care nu pot să plec 

dacă o ratam 

găseam o baie pe acolo pe undeva 

sigur aveau și o oglindă 

dar am reușit 

pot să ies mulțumită acolo 

nici nu știu de ce mă duc

poate că de sărbători 

singurătatea te face mai tristă 

și pe afară e frumos 

petrecerea asta e și un pretext

ca să văd vitrinele frumos decorate

luminițele care stau cocoțate 

și triumfător peste tot

mă bucur ca un copil 

și pentru că doar așa pot să văd și eu 

america

trec pe lângă pajiști întregi de roșu 

puzderie de moși crăciuni

aștept și eu unul 

poate vine și la mine cu un cadou 

nu am vrut niciodată să-mi aduc aminte 

momentul în care am aflat 

că mama și tata îmi luau cadourile

vine autobuzul 

e auriu plin de beteală 

nu știu dacă el e din america sau mai dincoace

dar e prea sclipitor 

mai degrabă decorațiunile seamănă 

cu straiele din șeherezada

și asta îmi produce dileme

noi îi așteptam mereu pe americani

cobor din mașină și dau nas în nas 

cu căsuțe mii și mii

cu roți imense învârtitoare 

și sunete asurzitoare 

ritmuri orientale 

care te incită la șerpuire și la brățări multiple 

pe mâini și la picioare 

sunt derutată din nou

dar mai am până ajung 

grăbesc pasul 

cred ca am întârziat la petrecere 

dar nu-i nimic 

aici nu e ca la nemți 

nimeni nu ajunge la timp

sun la interfon 

pare liniște 

oare o să fiu prima

nici nu contează 

urc pe scări că am destul timp 

și cu cât mă apropii mai tare 

ajung și aici 

chiar dacă nu la timp 

dar mă așteaptă 

suleiman magnificul 

și pare că tot haremul său 

însă cu plastic mult

pe ici pe colo

diferit de ceea ce și-ar fi dorit sultanul

nu cred ca ar fi admirat 

botoxul și injecțiile cu acid hyaluronic

dar ce știe el

ar trebui să fie mulțumit 

că așa poate să cucerească lumea

care s-a situat excelent și întotdeauna 

între orient și occident

himere

trebuie să le dai drumul 

trebuie să le dai drumul fricilor tale 

spuse vocea de nicăieri 

desfac sacul de pânză ros de mucegaiul timpului 

și mă uit repede să văd ce a mai rămas înăuntru 

e totul ok

toate la locul lor 

mi-era teamă că nu mai sunt acolo 

le număr și fac o trecere în revistă a evenimentelor

sunt toate acolo

leg sacul repede la gură 

de teamă să nu le pierd 

ele fac parte din mine 

fără ele sunt incompletă 

m-aș simți sfâșiată la gândul că ele ar dispărea 

ce m-aș face atunci oare

nici nu vreau să mă gândesc

iau sacul în brațe și îl strâng cu putere 

mă uit de jur împrejur cu privire căutătoare 

în speranța că văd vocea de mai devreme 

să o cert 

că și-ar putea închipui ca eu să am o lume fără ele 

vocea a dispărut și aștept 

eu am răbdare

vocea s-a făcut nevăzută 

a doua oară nu a mai vrut să-mi vorbească 

aproape că mă simt liniștită 

pot să le las libere și astfel nu mai am teamă că vor pleca 

pentru că eu nu vreau să le las 

nici chiar dacă aș putea 

și la ce mi-ar putea ajuta oare

o viață fără griji

doar un dans 

alerg către teritoriul necunoscut

și deschid o ușă 

după care deschid o a doua 

și toate astea în alergare 

continui să alerg 

și încă o ușă mi se arată 

dau de o alta 

și încă una 

și încă 

și continui alergarea

către un nu-știu-ce 

nu știu nici acum ce caut 

dar sunt perseverentă

și tot deschid uși una după alta

sperând că ajung la capăt 

el nu se arată 

capătul e nicăieri 

ușile par infinite 

deși 

cred că am ajuns la ultima 

în sfârșit 

pășesc pragul ultimei uși 

iar dincolo nu e decât gol 

un gol imens în care plutesc 

iar gravitația își spune cuvântul 

aștept să ajung jos 

deoarece nu am aripi 

tare mi-aș fi dorit acum să zbor 

dar nu se poate 

așa că aștept să ajung la capăt 

însă el se tot îndepărtează 

și starea de plutire continuă 

sunt ca un fulg în bătaia vântului

purtat de vârtej dănțuind dezlânat de colo-colo 

în rotocoale mari 

iar această dănțuire a rămas singura mea rațiune de a fi 

căci dincolo nu mai e altceva 

decât dans

secrete

mă iubește 

nu mă iubește 

cad una după alta 

petalele trandafirului roz

și totuși 

unde am rămas

mă iubește 

mai bine mă opresc aici 

varianta asta e mai convenabilă 

și dacă ajung la capăt și nu e așa 

ce mă fac

rămân mai bine cu el așa 

nimeni și nimic n-o să mă dea de gol

o să-i pun pe toți să promită 

sssst

gata m-am hotărât 

mă iubește nu mă iubește 

mă iubește mă iubește

mă iubește

alegere dificilă 

suntem aproape inexistente

dacă mă îmbrac în roșu 

mă vede cineva 

însă nu pot 

îmi inundă lacrimile ochii 

și ceva mă strânge de gât 

acel ceva care nu mă lasă 

mă oprește să pot să fiu eu în lumea asta 

în lumea lui a lor 

a egoului puternic masculin 

alfa

beta

sau cine mai știe 

dar nu al meu 

mă uit iar la rochia roșie 

care zace pe pat 

cu zeci de falduri 

zeci de cute neglijente 

care parcă îmi sfidează mie lumea 

pe care încerc să o controlez 

dar nu pot 

mă privește parcă 

ea vibrantă eu dezgolită 

goală de tot ce poate să mă adune 

și tot nu pot

îmi rânjește dintr-un colț al despicăturii lungi 

s-ar fi aranjat bine pe picior 

e adevărat 

dar eu tot nu pot 

și îmbrăcată cu ea tot goală aș fi 

așa mi-a zis mama cândva 

că rochia asta roșie nu e de mine 

și eu mereu am ascultat-o 

și dacă acum vreau să mă revolt

tot nu-mi iese 

e un război inutil

din care nu voi ieși niciodată învingătoare 

așa că m-am decis 

iau rochia neagră din șifonier 

o arunc repede pe mine 

cu ea nu dau greș niciodată

și gata 

cu sandalele cu toc și barete strălucitoare 

am reușit 

zâmbesc

acum pot 

am reușit 

închid ușa în urma mea 

și îmi dau deoparte o șuviță rebelă 

care mă împiedică 

nu are ce căuta acolo

carusel

suntem într-un joc permanent de-a eu și tu 

ne rostogolim dintr-o clipă în alta 

aproape contorsionați de atâta căutare 

prin conștient și subconștient 

și prin toate cotloanele gândurilor

uitând aproape inconștient că suntem dintotdeauna 

în același montaigne russe

 

meduza

din păr îi ieșeau flăcări ca niște șerpi de meduză 

dar nu erau așa cum știam eu că ar trebui să fie focul 

erau când galbene când roșii și chiar violet

își unduia trupul ca o sirenă 

pe un fundal atât de albastru 

de nu mai știam dacă era cerul sau marea 

posibil amândouă într-o fuziune doar de ele știută 

și când o rază de soare aproape că ți-a șters chipul

am văzut 

erai tu

pentru tine

îngândurată clipă de clipă

amurgul îți mai aduce liniștea 

iar somnul fruntea descrețită 

aerul liniștitor îți  mângâie pleoapele 

care tresar din când în când

la vreun vis iscoditor care și-a făcut loc îndrăzneț 

fără să-l cheme nimeni 

așa te țin minte 

așa ești tu 

doborâtă de tot și de toate 

ecou al tuturor femeilor din univers 

fiecare cu gânduri alungate 

și cu fericiri uneori prea mari ca să poată fi duse 

poveri toate laolată pentru tine 

munte de forță 

ocean de sensibilitate 

draga mea de ieri și de azi

scumpa mea de mâine 

femeie 

barbie sau șerbetul roz

sunt frumos îmbrăcată 

într-o rochie roz cu buline albe

și trebuie să-mi asortez niște pantofi

să fie cu tocuri lungi

să fie roșii sau roz

poate cu sandale aș arăta mai bine

nu știu dacă mai contează

arunc cât colo tocurile 

nu mai vreau să mă chinuie

m-au schimonosit destul

mă revolt

și mă bucur totodată că am scăpat de ei

o să-i iau pe cei roz

au și fundițe 

mă fac mai feminină cred

și poate că rozul barbie e mai gustos

îmi aduce aminte de fondantele 

sau de șerbetul cu care mă aștepta bunica 

și de aceea nu pot să renunț la el 

îmi vine să zâmbesc 

și asta mă face chiar fericită 

gata m-am hotărât 

îmi iau geanta roșie 

se asortează cu rujul 

ies pe ușă 

mă grăbesc 

am întârziat la întâlnirea 

care nici nu conta ieri

mais où sont les neiges d’antan?

mă topesc încet pe banca asta 

de pe care îmi curg șiroaie 

bucăți din mine se topesc pe rând 

degete mâini ochi nas și gură

și aproape ca nu mai pot decât să simt 

o arșiță cumplită 

ce-mi stoarce din suflet toată sudoarea 

a ceea ce am îndrăznit să pot

rămân fără de putință și cu ultima suflare 

încep să adun bob cu bob

bucată cu bucată 

și să le lipesc la loc rând pe rând 

să recompun un eu uitat de mult 

într-un buzunar de palton ponosit

mâncat de molii aproape în întregime

purificare

mă-nghite marea

bucată cu bucată 

și fiecare strop îmi biciuie pielea 

simțindu-i răceala ca și cum ar fi așchii de gheață 

mă răsucesc să mă cuprindă pe tot corpul

iar când ies din apă curg șiroaie de sânge 

treptat arșița soarelui mă vindecă 

până mă leapădă de rânduri și rânduri de piele moartă

beznă

mi-amintesc cum stăteam înșirați ca sarmalele 

pe-ndărătul patului 

așteptând să se dea lumina 

așa ne și încălzeam 

era frig 

era gri 

era grotesc 

dar nu aveai încotro 

în creiere trebuia să fie blank 

stăteam așa și ne obișnuiam cu întunericul 

nici nu mai aveam nevoie de lumânare 

și alea erau din ce în ce mai rare 

ai mei nu aveau relații 

și nu aveau baterie să poată produce curent 

așa că trebuia să ne obișnuim cu orbecăitul 

nici nu ni se mai părea atât de greu 

vedeai în întuneric 

dacă trecea ceva timp te obișnuiai 

priveam și gheața de pe perete 

dormitorul era pe nord 

și se formau condens și mucegai 

nu aveam ce să facem 

ne obișnuiserăm și cu asta 

ne învățaserăm cu toate 

stăteam așa tăcuți

nu mai aveam ce să ne spunem 

dacă vorbeam ieșeau aburi

așteptam lumina iar și iar 

cuminți înșirați mereu unii lângă alții

la aceleași ore 

până când am uitat

metamorfoze

am așteptat cuminte cu ghiozdanul în spate 

era mare mult prea mare pentru mine

dar mama mi l-a luat ca să-l am 

cât mai mult timp 

că nu se știe când mai găsea altul mai frumos

aveam cordeluță o panglică albă care să-mi țină părul 

așa trebuia 

să fie frumos

uneori mama îmi prindea de ea și două pampoane

două funde mari încrețite 

care păreau că mă fac mai frumoasă 

și se și asortau

cu sarafanul bleu și cu cămașa cu pătrățele albe

așa era atunci 

cu șosete și pantofiori albi de lac

pe care-i priveam atent 

eram mândră de ei

trebuia să-i protejez ca să-i port cât mai mult

magazinul de unde i-am luat 

avea acum vitrina goală 

zâmbesc 

eu am avut noroc să-i am 

și pentru asta o să-i protejez 

au vrut să fie la mine și eu am vrut

nu știu ce așteptam

cred că începea un nou an

o nouă etapă 

așa îmi spunea mama

că m-am făcut mare 

eu nu cred că eram de acord cu asta

tot ea îmi făcea de mâncare 

și rufele tot ea mi le spăla 

atunci de ce trebuia să fiu altfel

cred că așa voiau ei să mă păcălească 

dar eu nu mă las cu una cu două 

doar mă prefac 

o să spun cuminte că am înțeles 

dar sufletul meu o să zâmbească ștrengar 

pe el nu poate să-l păcălească de fapt nimeni 

zâmbesc și eu cu chip senin 

mă strigă mama să mergem la început

mă ridic repede 

am ascultat-o mereu

o iau de mână și merg acolo unde spune ea 

dar în mintea mea chicotesc 

nu mă las eu așa ușor 

merg cu pași apăsați 

mândră de pantofii mei de lac

și zâmbesc 

știu acum că orice ar face ei

eu nu mă las 

nu mă voi face mare

sacrificiu

trebuia să ajungă la capăt 

și pentru asta avea de cărat un lanț 

de cărămizi legate de picioare 

de un portocaliu roșcat 

erau mult prea grele

să poată înainta

în ritmul pe care-l dorea ea

a căzut răpusă de greutate 

a găsit o buturugă găunoasă 

care a ajutat-o să se țină și să înainteze 

apuca cu unghiile de pământul uscat și de bolovanii pietroși 

își julea genunchii și sângele țâșnea colorând lutul tern

dar nu se lăsa 

părea că mai e puțin 

așa îi spunea lumina aia de la capătul tunelului 

pe care o pomenește toată lumea 

acum o vedea și ea printre rădăcini moarte 

târându-se pe burtă și nemaisimțindu-și rănile 

era învățată cu asta 

nu o mai dureau 

înainta către ceva știut de ea și neînțeles de nimeni

cum ar fi putut să înțeleagă 

dacă numai ea vedea

ceva-ul acela care îi dădea speranță 

și bucuria de a lăsa durerile în spate 

ceva-ul acela trebuia să fie acolo

și dacă nu îl vedeau ceilalți ce conta

nici nu o interesa 

era numai pentru ea

era acolo

nu am timp

n-am timp să mor 

sunt prea multe de făcut 

unele adunate de ieri altele întâmplate chiar azi

care m-au pus pe gânduri 

un gând sprințar 

un gând surd 

și altul abia mijit 

toate trebuie puse pe hârtie 

dar acele ceasornicului se mișcă mult prea repede

se învârt la dreapta iar uneori la stânga

și chiar dacă ar sta tot cred 

că nu e de ajuns 

nu mai am timp 

nici măcar să mor

​

​pământ

pun un picior încălțat în cizma de cauciuc pe o pajiște de un verde crud 

ca un uriaș încerc să stăpânesc și bucata de pământ de dincolo cu celălat picior 

și el încălțat cu cealaltă cizmă tot de plastic 

ambele albastre 

ca un cer care se oglindește parcă întors invers 

cu chipul către câmpurile pe care le ocrotește 

le vrea pentru el în întregime 

lacom chiar și atunci când plânge 

nu-mi dau seama că acolo unde calc las urme întregi

cu noroi și picioare se tot afundă 

până când mă înghite mlaștina aproape cu totul 

și mă las doborât cu bună știință 

sunt mulți care dau cu pietre și e mai ușor să mă ascund 

pământul mă înghite și cerul mă învelește 

goliat m-a înlocuit

​ 

​galben

rapiță cât vezi cu ochii 

poze prin lanuri cu zâmbete fericite că au reușit 

își doreau de mult și coada devenea din ce în ce mai lungă 

până la urmă au putut să se strecoare prin marea de galben 

dar nu de floarea-soarelui e vorba

van gogh era mult prea schimonosit de angoase 

nu era pentru ei 

galbenul acesta cât vezi cu ochii îi făcea fericiți 

puteau să facă selfie înconjurați de beatitudine 

și să se lase purtați în dansul acesta aproape ca într-o beție la braț cu iluziile 

ce mai contează ce e real sau ce nu 

contează poza și ce se vede în ea 

un galben infinit

dintr-un lan de rapiță