Ioana Ursu, expoziție personală la Biblioteca Județenă „Alexandru Odobescu” din Călărași

“Matca“ este esența originară a ființei, punctul de început al labirintului existențial care va avea să vină. Acest nucleu primordial, care joacă rolul de geneză, este reașezat de Ioan Ursu într-o pictură cu valențe metaforice, dând curs eului interior, duplicitar cu timpul trăit, pe care artista îl concretizează din două perspective simbolice. Prima dintre acestea este inserată într-o serie de șase lucrări numite chiar “Matca“, în fiecare dintre ele mesajul fiind accentuat prin reprezentarea unei insecte, conferind imaginii direcția de interpretare. Cea de a doua abordare relevă desprinderea din abisurile subconștientului, percepute ca victorii ale propriei feminități și senzualități, ale bucuria de a picta fațetele unor emoții trăite și împărtășite acum, prin pictura sa. O serie de portrete stilizate, unde accentul nu cade pe detaliile fizionomice, ci pe transmiterea unor trăiri, sunt evocate în ipostazierea omului androgin, ovalul capului nedetaliind referința la gen și surprinzând, de fapt, prin recursul la universalitatea ființei umane în ceea ce privește etapele și întâmplările contradictorii prin care aceasta trece, izbânda asupra obstacolelor și limitelor, prin propria putere de reinventare. Persistența ochilor închiși sunt semnul trăirilor nemărturisite, al interiorizăriii, al fricii de a spune adevărul și a vorbi despre deziluziile trăite, pe care Ioana Ursu le devoalează până la urmă, prin elemente arhetipale precum insectele, gestica mâinilor și prin perfectibilitatea lumii propuse. Chipurile sunt de fapt niște autoportrete care au atașate mici vietăți, relaționând ființa cu natura din care face parte și justificând mesajul întregului context plastic și ideatic. În prima lucrare din seria “Matca“, numerotată cu unu, este prezent fluturele, care luminează emisfera stângă a capului, atingând-o ușor și aducând în discuție efemeritatea omului, întâmplările, capacitatea de regenerare și de redefinire spirituală, supuse unei sfere utopice. Prin intermediul acestui eseu imagistic, unde ocrul și albastrul grizat se află într-o complementaritate deplină, artista așează luminiscențe și închisuri, relevând sufletul care locuiește corpul fizic și materia cu numeroase punți către spațiul transcendental. Artista ne propune un parcurs vizionar asupra propriei existențe, vizând ieșirea sufletului din paroxism, depășirea limitelor, redefinirea orizontului său sensibil. Acestea vor fi înlocuite în următoarele compoziții cu un tonus mai optimist, cu siguranța de sine, întoarcerea la esență fiind anunțată prin întregul demers simbolic, aducând în prim plan însemne marginale pentru arta de astăzi (țânțarul, muștele, cărăbușul), dar cu un profund caracter revelator pentru un discurs ontologic. Insecta a cărei umbră simbolică reduce puterea de reflexie a aurei portretului este picătura chinezească a unei lucrări, actantul agasant și epuizant, țânțarul, care revine constant, tensionând la nesfârșit starea de a fi, datorită inofensivelor răni provocate, datorită energiile negative și repetitivei sale instanțe a suferinței, având rezultat izolarea senzorială a omului în propriul ritm interior, de unde va renaște. Orizontul conceptual și de expresie nu se oprește aici, el este argumentat în continuare prin alte accente discursive, artista așezând în anturajul figurii umane muștele, ca reflex al solidarității elementelor răului, determinând personajul evocat să își pună mâinile la ochi, renegând realitatea și tot ceea ce o generează. Și, în urma multor încercări, apare o speranță, pe care Ioana Ursu o punctează în lucrarea unde cărăbușul devine acea anatemă călăuzitoare a destinului, realizând simbioza dintre lumea vizibilă și cea invizibilă și relevând etape și sensuri existențiale. În acest parcurs, artista ne vorbește despre sine, despre propriile trăiri, de la stări de fragilitate la redescoperirea deplină a valențelor existenței, iar lucrul acesta este reiterat prin personajul stând pe gânduri, cuprinzându-și figura cu palmele și încercând să găsească soluții salvatoare, care vor apărea în următoarele compoziții, acestea rămânând în stadiul latent, de expectativă și germinație. Și toată această ambianță este amprentată de un semn dual, păianjenul, care definește deopotrivă constrângerea și libertatea, pe care artista le va fi cunoscut în etape diferite ale vieții. În aceste autoportrete, degetele mâinilor au o efilare bizantină, transformându-se la final în aripi discrete, semn că o altă dimensiune existențială se va ivi. Modul în care Ioana Ursu tratează fundalurile, cu efecte accidentale sau pensulații picturale, permite o neutralizare a configurației feței, evidențiind atitudinea și, mai ales, rezonanța vizuală a portretelor androgine. Acestea își au ecoul în ciclul de lucrări unde o femeie cu părul ondulat se erijează într-o factură comportamentală diferită. Ea ține în mână matca, acel timp care a fost și în jurul căruia se problematizează întreaga poveste. Însă, pe măsură ce tânăra este tot mai frumoasă, simbolul ovoidal se îndepărtează și lumea, cu trecutul ei, rămâne subiectul unei lentile opace. Deși face apel la forme de factură modernă și la un ambient ireal, amplificate de o sațietate de albastru și alb, dar și de o scenografie unde descoperim un decor legat de o mutație spirituală care se vede și se simte, seria de compoziții „Matca” marchează pentru Ioan Ursu o renaștere, o redescoperire a sinelui și o întoarcere la o mai veche pasiunea, pictura.

Ana Amelia Dincă